Fericirea e unul din subiectele atât de mult abordate, şi cu toate astea atât de puţin înţeles. Cu toţii am auzit că fericirea e în noi, dar asta nu înseamnă şi că ştim cum să ajungem la ea. Pare că pe cât de mult alergăm după fericire, pe atât de mult se îndepărtează de noi.
Până de curând, scopul vieţii mele era să fiu fericită. Dar adevărul e că nu mă întrebasem niciodată până atunci, de ce îmi doresc eu asta.
Şi cred că şi mai important, ce mă oprea să fiu fericită?
În schimb am observat că suntem nefericiţi constant. Aproape că e starea noastră nativă. Suntem nemulţumiţi constant, vrem întotdeauna ce nu avem şi mereu găsim motive pentru a nu fi fericiţi.
Ştiu că spun lucruri pe care le cunoşti deja.
Cu toate astea, deşi ai observat că nu eşti fericit, ştii care e motivul pentru care eşti aşa?
O să îmi spui că îţi lipsesc atât de multe lucruri, că viaţa nu e precum ţi-ai dori-o şi că nu ai nici un motiv pentru a fi fericit. Ei bine, eu o să îţi dau dreptate, pentru că aşa e. Viaţa e de multe ori grea şi nedreaptă. Iar noi putem să ne afundăm în greutăţile ei sau să învăţăm să ne bucurăm de ea.
Dacă încă mă mai urmăreşti, poate o să te intereseze ce am descoperit.
După ani de introspecţie mi-am dat seama că starea mea de bază era nefericirea. Orice aş fi făcut, mereu găseam ceva de care să mă leg să nu îmi placă. Casa, familia, oamenii, serviciul, lucrurile din jur şi lista continuă.
Era de parcă undeva în mine exista o bătrână zgripţuroaică căreia îi placea nefericirea. Se îndopa cu ea.
Ce îmi lipsește ca să fiu fericită?
Aş putea să zic că multe lucruri. O casă a mea, o maşină mai bună, un servici stabil pe toată viaţa, bani şi lista continuă. Sunt sigură că poţi rezona cu mine. Sunt atât de multe lucruri fizice care la prima vedere ne lipsesc.
Doar că la o privire mai sinceră în noi înşine, toate aceste lucruri materiale sunt doar nişte motive care acoperă lucrurile cu adevărat importante care lipsesc.
Când mă uit în sufletul meu cu lupa pot să simt că de fapt nu îmi lipseşte nimic material. Am ajuns într-un punct în care lucrurile necesare pentru supravieţuire sunt deja asigurate. Majoritatea dintre noi avem un acoperiş, hrană şi bani suficienţi pentru ce avem nevoie, sănătate după cum ne-o creăm.
Pentru că în fond nu avem nevoie de atât de multe lucruri materiale. Nu avem nevoie de ultima generaţie de Iphone sau de rochia aia cu care poţi impresiona sau de maşina aia super dotată. Nu avem nevoie de mâncare până pocnim şi nu mai putem să ne mişcăm. Nu avem nevoie doar de bani, pentru că dacă îţi dai sănătatea pe bani, cine se va mai bucura de ei? Să ştii că actualii sau viitorii tăi copiii vor fi suficient de capabili să se descurce şi ei.
Mi-am dat seama că de fapt.. am tot ce am nevoie.. în afară de iubire.
Uneori tot ce îmi lipsește este o îmbrățișare caldă.
Alteori îmi lipseşte un cuvânt plin de iubire.
Alteori am nevoie doar de prezenţa persoanelor dragi.
Uneori doar gândul că sunt importantă. Sau că am ajutat pe cineva care avea nevoie.
Şi lista continuă cu toate lucrurile la care te poţi gândi.
Când ne uităm la momentele şi lucrurile care ne dau o urmă de fericire, am putea să zicem că ar fi un infinit. În fond, când începem să le categorisim, ele sunt doar câteva.
Suntem fericiţi când ne îndeplinim nevoile.
În spatele fiecărui gest, fiecarei acţiuni, de fapt se află o nevoie la bază. Gândurile, felul în care ne simţim şi acţionăm provin din nişte nevoi neîndeplinite.
De multe ori nevoile noastre deşi sunt similare, se bat cap in cap. Și în loc să ne îndeplinim nevoile reciproc, suntem nefericiți reciproc.
De ce nu mă pot bucura mai mult de momentele fericite?
Am realizat o dată cu trecerea timpului că mă aflu într-o continuă alergare după lucrurile exterioare, în speranța că ele mă vor face fericita. Nu e un lucru pe care să îl fac constient, ci dimpotrivă e atât de înrădăcinat în mine, că de multe ori nici nu îl realizez.
Undeva în mine exista o credință, care spune că dacă o să obțin lucrurile pe care mental mi le doresc, o sa fiu bine.
Atunci voi fi bine, nu acum.
Totul se va întâmpla într-un viitor, care depinde de atâția factori.
Vine, vine viitorul.. până când nu mai vine. Pentru că trăim doar în prezent, niciodată în viitor.
Astfel, trăim într-o continuă minciună.
Am fost nefericiți atât de mult timp încât nici nu mai știm să fim fericiți. Credem că fericirea vine de la oamenii din jur, sau daca ne luam o haină sau un telefon sau o mașină sau lista continua.
Dar fericirea aceea durează cam de la 5 minute până câteva ore, maxim. Pentru că nevoia de fapt nu a fost îndeplinită, ci doar acoperită.
Problema nu constă în faptul că asta ne dorim, ci că noi nici măcar nu mai suntem conștienți de lipsa noastră cronica de fericire. Mulţi dintre oameni nici măcar nu își dau seama când sunt triști.. asta e o stare atât de naturală, încât nici nu o mai recunoaștem ca ceva care ne tine pe loc.
Dar starea aceasta de nemulțumire constanta, de tristețe, de nefericire in fond nu ne aduce decât atât. Nu construim nimic prin nefericire, dimpotrivă, dărâmăm sau punem ziduri.
Cred că de ceva timp ideea de fericire după care alergam, e doar atât.. o idee. Nu mai e demult un sentiment, mai ales o stare. Ne prefacem că suntem fericiți, că ne bucurăm pentru că nu mai știm cum să facem altfel. Nimeni nu ne-a învățat cum să ne bucurăm. Dimpotrivă, încă de mici copii învățăm tot ce tine de supraviețuire, dar nimic de bucurie și iubire.
E vorba doar de bani?
Ajungem uneori în anumite situații în viață unde nu ne place. Nu suntem de acord cu ceea ce trăim, ni se pare nedreaptă viața, oamenii.. credem că merităm mai mult. Cel puţin aşa vociferăm.
În realitate, ceea ce suntem şi simțim la interior este complet diferit de ce exprimăm în exterior.
Oricât am crede că suntem o singură voce şi că ceea ce spunem şi credem, de multe ori e complet diferit.
De multe ori deşi ne dorim mai mult decât ceea ce trăim, cu adevărat nu simţim că meritam sa avem parte de tot ce ne dorim. Undeva în adâncul nostru, exista un minion care ne sabotează. Când totul e bine și frumos, el e in spatele cortinei și ne șoptește ușor că nu meritam ce avem acum, că nu suntem suficienți de buni, că ce are celălalt e mai bun decât ce avem noi.
Sau doar ne plângem de situaţia în care ne aflăm, dar nu visăm la ce ne-am dori să trăim. Poate că visele ne-au fost spulberate de atâtea ori sau poate nici nu te-ai gândit că meriți ceva mai bun.
Numai că universul nu îţi bagă în traistă fără să ceri.
Ne axam atât de mult pe ce nu avem, suferim din cauza asta atât de mult încât creem o lipsă constantă. Astfel rămânem blocaţi într-un cerc vicios.
Nu știm să fim recunoscători.
Pot veni cu explicații, și să zic că nu am fost învățați și așa e.. la şcoală nu te învață să fii recunoscător, pentru că de ce ar face-o?! Ci dimpotrivă, in societate de multe ori sunt scoase în evidență competiția, invidia, orgoliul și mai puțin, onestitatea, ajutorul, bucuria, recunoștința. Doar că toate astea nu ne ajută să devenim mai buni şi să avem o viaţă mai bună, ci doar ne separăm.
De unde să începem?
Ar mai fi multe lucruri de spus pe acest subiect dar mă voi limita la cateva idei.
Fericirea nu e o ţintă, ea se simte. Nu e nevoie de nimic din exterior pentru a fi fericit, ci dimpotrivă. Pentru a te bucura de viaţă e nevoie doar să închizi ochii şi să intri într-o stare de meditaţie.
Problema e că de multe ori nu putem fi fericiţi pentru că avem atâtea motive pentru care să fim trişti sau furioşi. Ştiu, înteleg, am fost acolo de atâtea ori. E dificil să ieşi din acea stare, cu care te-ai obişnuit atât de mult.
Voi fi sinceră. Dacă îţi place de tine exact aşa cum eşti şi îţi place totul din viaţa ta, atunci cred că citeşti articolul nepotrivit. În schimb, dacă îţi doreşti să trăieşti mai bine, să ai tot ce îţi doreşti, schimbarea începe cu tine. Stările de tristeţe, furie, frustrare, dispreţ, repulsie cu gândurile aferente pe care le ai, te menţin în acelaşi loc în care ai trăit toată viaţa. Am scris aici câteva idei despre cum să ieşi din cercul vieţii tale.
Există o lege a universului, care spune că trăieşti ceea ce gândeşti.
Fericirea nu e un lucru uşor, dar nimic frumos nu vine uşor în viaţă.
Dacă ar fi să o luăm pas cu pas, primul pas ar fi să începem să ne ascultăm nevoile. Fiecare dintre noi are alte nevoi, în funcţie de ce a simţit că i-a lipsit în viaţa lui. În momentul când ne oprim din alergat şi doar ne uităm la noi, avem de făcut o alegere: să fugim în continuare de noi, condamnați la o viaţă la voia întâmplării sau putem să ne suflecăm mânecile şi să lucrăm cu noi.
Un drum mai greu într-adevăr, dar cu adevărat eliberator.
Tu ştii ce are nevoie sufletul tău?
