Infecţia urinară, numită şi infecţia de tract urinar, este o boală frecvent apărută la bebeluşi şi la copii. Cu toate acestea, infecţia urinară la bebelusi nu este evidentă mereu. Poate fi dificil uneori să înţelegi nevoile bebeluşului tău când singura lui formă de comunicare este plânsul. De aceea, îmi propun ca în rândurile ce urmează să te ajut să descifrezi un pic mai bine copilul tău si sa intelegi o infectie urinara la bebelusi.
- Ce este infecţia urinară?
- Cine cauzează infecţiile urinare?
- Cum apar infecţiile urinare la bebeluşi?
- Care e diferenţa dintre infecţiile urinare la bebeluşi şi la copii?
- Simptome infectie urinara bebelusi
- Cum punem diagnosticul de infectie urinară la bebeluşi?
- Tratamentul în infecţia urinară la bebeluşi
- De ce bebeluşul meu face din nou infecţie urinară?
Ce este infecţia urinară?
Infecţia urinară este o infecţie bacteriană a vezicii urinare, numită cistită( sau infecţie joasă de tract urinar) sau a rinichilor, numită în acest caz pielonefrită (sau infecţie înaltă de tract urinar).

Cine cauzează infecţiile urinare?
Infecţia urinară este o infecţie bacteriană, putând fi cauzată de o varietate de microorganisme. Cea mai comuna bacterie cauzatoare de infecţii urinare la bebeluşi este Escherichia coli. Alte microorganisme inculpate pot fi Staphylococcus, Enterobacter, Klebsiella, Proteus şi Enteroccocus.
Cum apar infecţiile urinare la bebeluşi?
Unul dintre microorganismele principale, Escherichia coli( prescurtat E. Coli), este o bacterie care „locuieşte” in mod normal in tractul gastrointestinal al oamenilor, dar şi al animalelor. În mod normal, E. Coli realizează o relaţie simbiotică cu gazda, contribuind la formarea şi stabilitatea florei intestinale. Cu toate acestea, uneori, în cazul unui dezechilibru, E. coli poate deveni patogen, cauzând astfel o infecţie urinară.
Infecţia urinară apare după ce are loc contaminarea şi colonizarea cu flora gastro-intestinala a zonei periuretrale.
Astfel, în momentul în care E. coli ajunge la nivelul zonei externe a orificiului uretral (periuretral), printr-un mecanism necunoscut încă până la capăt, acesta se va ataşa şi va „urca” pe uretră(calea de eliminare a urinii de la vezica urinară).
În acest caz, 3 paşi vor avea loc:
- Zona periuretrală este colonizată cu bacterii din flora intestinală. Acest lucru poate fi facilitat de către adeziunea bacteriilor la suprafaţa tractului urinar prin nişte extensii ale acestora prezente pe suprafată numite pili sau fimbrii. De asemeni, infecţiile urinare repetate predispun la o colonizare ulterioară, formându-se astfel un cerc vicios.
Mai pot fi incriminaţi şi alţi factori, precum igiena locală deficitară, infecţii locale precum vaginite la fetiţe.
2. Bacteriile sunt transferate din zona periuretrală pe uretră, ascensionând spre vezica urinară.
3. Cel mai important pas este colonizarea bacteriană a vezicii urinare, sau ascensionarea acestora în sus pe calea urinară (uretere) spre rinichi. În mod normal, urina din vezică este sterilă, datorită mecanismelor de apărare a vezicii urinare.
Mecanismele de apărare a vezicii urinare includ hidrokinetica şi factorii de mucoasă vezicală.
Prin hidrokinetică se înţelege un mecanism dependent de eliminarea de urină: o eliminare frecventă a urinii, va duce la o scădere a concentraţiei bacteriene de pe tractul urinar (uretră) printr-un efect de „spălare” a tractului urinar, astfel că eliminarea rară a urinii va predispune la infecţii urinare.
Mecanismele de apărare a mucoasei nu sunt pe deplin înţelese. Infecţia urinară poate fi facilitată de către adeziunea bacteriilor cu ajutorul fimbriilor sau de apariţia unor leziuni ale mucoasei vezicale.
Extensia infecţiei către rinichi este mai simplă, această putând fi facilitată de către refluxul vezico-ureteral sau de către ureterele(calea urinară de la rinichi la vezică) dilatate. O dată ce infecţia este dezvoltată poate ajunge în sânge mult mai uşor.

Care e diferenţa dintre infecţiile urinare la bebeluşi şi la copii?
Infecţiille urinare sunt frecvente în copilarie. Majoritatea infecţiilor urinare sunt cauzate de către bacterii care ascensionează pe uretră (vezi mai sus poza explicativă) şi se deplasează în sus spre vezica urinară, câteodată ajungând chiar la rinichi. Foarte rar, în infecţiile severe, bacteria care cauzează infecţia urinară poate intra în sânge, cauzând infecţia sângelui numită septicemie.
Până la 1 an, baieţii sunt mai predispuşi să dezvolte infecţii de tract urinar. După 1 an, fetiţele sunt mai predispuse, datorită lungimii uretrei. Uretra la fete este mai scurtă decât la băieţi, fiind astfel mai uşor pentru bacterii să ascensioneze pe tractul urinar.
Nou-născuţii cu anomalii congenitale ale sistemului renal sunt mai predispuşi să dezvolte infecţie urinară. Asta nu înseamnă că dacă bebeluşul tău a dezvoltat o infecţie urinară are neapărat o anomalie congenitală. Ce înseamnă mai exact o anomalie congenitală? Poate poţi să îţi faci aici câteva idei despre ele.
Simptome infectie urinara bebelusi
Într-o infecţie urinară, nou-născuţii, numiţi în viaţa de zi cu zi „bebeluşii”, pot avea ca unic simptom febra, fiind cel mai comun simptom la varsta lor.
Febra este unul din cele mai comune simptome la bebeluşi, fiind nespecifică pentru infecţia urinară. Astfel, febra la un bebeluş va ridica un semn de întrebare pentru infecţia de tract urinar, mai ales dacă se asociază şi cu alte analize patologice( vezi mai jos care), dar nu este un simptom care să pună diagnosticul de infecţie de tract urinar.
La bebeluşi simptomele infecţiei de tract urinar pot fi foarte asemănătoare altor probleme de sănătate. De aceea e important ca diagnosticul de infecţie de tract urinar să fie pus de către un specialist, pentru a trata corect boala copilului tău.
Pe lângă febra neexplicată de o altă patologie, alte simptome care mai pot trage un semnal de alarmă în infecţia de tract urinar la bebeluşi pot fi:
- urina este tulbure şi poate avea un miros fetid (urât mirositor);
- lipsa creşterii în greutate;
- refuzul alimentaţiei;
- iritabilitate şi plânset neîncetat;
- afectarea respiraţiei cu detresă respiratorie(insuficienta respiratorie);
- vărsaturi;
- abdomen destins datorită meteorismului (gazelor din intestine);
- diaree;
- slabiciune musculară sau letargie;
- mai rar, nou-născuţii pot dezvolta o infecţie sistematizată a organismului, numită sepsis;
Cum punem diagnosticul de infectie urinară la bebeluşi?
Diagnosticul de infecţie urinară nu poate fi pus doar pe seama simptomatologiei clinice, aceasta putând indica o varietat de alte boli. Infecţia urinară este stabilită cu ajutorul simptomatologiei clinice şi pe analiza urinii.
Analiza urinii constă într-un sumar de urină şi urocultură. Pentru ca acestea să indice infecţia de tract urinar, trebuie să existe un sumar de urină patologic, iar la urocultură trebuie să existe o colonizare de minim 10.000UFC ale bacteriei cauzatoare de infecţie urinară.
O analiză a urinii modificată, dar fără simptome clinice, poate indica o contaminare a urinii, în momentul recoltării, şi se recomandă refacerea probei.

Infecţia de tract urinar nu este pusă doar pe baza unui sumar de urină patologic şi a unei uroculturi pozitive, aceasta necesitând şi o simptomatologie clinică.
Un sumar de urină patologic poate include:
- leucocituria/ piuria > 10 leucocite/ câmp în sedimentul urinar centrifugat sau >250 leucocite/ mm3 in urina necentrifugată
În mod normal, urina este sterilă, fără leucocite. Leucocitele din urină sugerează că o inflamaţie are loc pe tractul urinar. E important de reţinut că aceasta poate apărea şi în alte inflamaţii/infecţii precum vaginite(infecţia vaginului), deshidratare, iritaţii ale canalului urinar în contextul unei litiaze, acidoză tubulară renală, glomerulonefrite, boală polichistică renală.
- testul nitritilor pozitiv: unele bacterii posedă o enzimă numită nitrat-reductază bacteriană, ce va transforma nitraţii urinari în nitriţi. Acest test este sugestiv pentru infecţia urinară, dar nu este decisiv, deoarece nu toate bacteriile posedă enzima nitrat-reductază, iar în cazul poliuriei(cantitate de urină crescută) acest test va ieşi fals negativ.
- esteraza leucocitară pozitivă: esteraza este o enzimă produsă de către leucocite, astfel testul sugerează că există leucocite în urină.
- proteinuria in cantităţi mici- rinichiul poate pierde prin urină, în inflamaţii un număr mic de proteine(numită proteinurie), spre deosebire de sindromul nefrotic( în caz că ai uitat ce e, aici poţi găsi mai multe detalii).
Pentru a completa diagnosticul de infecţie urinară, urocultura trebuie să aibă minim 10.000UFC(unităţi formatoare de colonii) ale bacteriei cauzatoare de infecţie urinară. Cea mai frecventă bacterie este E. Coli, dar poate fi oricare alt microorganism din cele menţionate mai sus, sau altul mai puţin cunoscut.
Un alt element important al infecţiei urinare la bebeluşi sunt analizele sangvine, precum hemoleucograma, care poate releva sugera inflamaţie în infecţia de tract urinar înalt, markerii inflamatori crescuţi ( VSH, CRP, fibrinogen). Poate apărea retenţie azotată( uree, creatinină crescută), mai ales la nou-născuţii cu malformatii congenitale renale.
În cazul sepsisului, analiza sângelui numită hemocultură poate releva bacteria cauzatoare.
Investigaţiile imagistice completează diagnosticul de infecţie urinară, ele fiind utile pentru descoperirea unor malformaţii congenitale ale rinichilor, acestea fiind substratul dezvoltării unei infecţii urinare şi pentru evaluarea funcţiei renale.
Din investigaţiile imagistice fac parte:
- ecografia reno-vezicală, ce relevă dimensiunile renale şi modificările sistemului pielo-caliceal
Ecografia reno-vezicala poate releva prezenţa unei uretero-hidronefroze, acestea fiind un factor de apariţie şi întreţinere a infecţiilor urinare.
- uretrocistrografia retrograda mictională, ce pune dignosticul de reflux vezico-ureteral, substrat ce poate antrena o infecţie urinară;
- urografia intravenoasă, ce vizualizează dimensiunile renale, cicatricile renale, sistemul pielo-caliceal, funcţia renala sau sistemul pielo-caliceal;
- explorarea radioizotopică cu Technetiu 99 (DMSA/DTPA) care oferă date despre funcţia renală sau anomalii anatomice congenitale( vezi aici mai multe).
Explorările imagistice sunt nişte investigaţii specifice pentru fiecare caz în parte, ele realizându-se doar în anumite condiţii. Medicul nefrolog pediatru este cel mai în măsură să decidă care investigaţie este mai utilă în cazul unei infecţii urinare a bebeluşului tău.
Tratamentul în infecţia urinară la bebeluşi
Măsurile terapeutice depind foarte mult de localizarea infecţiei la nivelul tractului urinar şi de vârsta bebeluşului tău.
Într-o infecţie urinară înaltă( pielonefrită), la bebeluşi spitalizarea este obligatorie, tratamentul fiind antibioterapie intravenoasă, pe când într-o infecţie urinară joasă(cistita), tratamentul este oral. La nou-născut, spitalizarea este obligatorie datorită riscului ridicat de sepsis. Sepsisul este un sindrom ce constă în reacţia exagerată a organismului la o infecţie, acesta autoatacându-se, în loc să atace infecţia.
La bebeluşii nou-născuţi cu infecţie urinară, se va lua în considerare evaluarea unui substrat malformativ care ar putea duce la formarea infecţiei urinare. În cazul prezenţei acestora, tratamentul va fi specific condiţiei preexistente.
De ce bebeluşul meu face din nou infecţie urinară?
Unii copii pot dezvolta infecţii urinare repetate, numite recurente. Acestea pot apărea pe un substrat malformativ, care poate fi un factor favorizant al infecţiei urinare, sau pot apărea în lipsa malformaţiilor. In aceste momente, medicul nefrolog poate institui aşa numita terapie profilactică, formată dintr-un antibiotic în doza mica, suficientă cât să prevină o nouă infecţie urinară la bebeluşul tău.
SURSE:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5159206/
https://www.hindawi.com/journals/ijn/2012/681473/
Macmillan fact sheet 2020: Sepsis and cancer
https://www.hindawi.com/journals/ijn/2012/681473/
https://www.mountsinai.org/health-library/tests/leukocyte-esterase-urine-test
https://en.wikipedia.org/wiki/Leukocyte_esterase
Lasă un comentariu