Trăim viaţa ca într-un carusel. Cum să ne dăm jos din el

Mă uit în jurul meu şi văd cât de mult am uitat noi oamenii să visăm la viaţa pe care ne-o dorim cu adevărat. Suntem atât de prinşi în viaţă să supravieţuim, să avem grijă de cei din jurul nostru, să facem bani, să ne distrăm, să..să… încât am început să fim prinşi într-o viaţă care de multe ori nici nu ne-o mai dorim.

Trăim în lumea asta şi de multe ori nu întelegem de ce suntem aici, cu ce scop şi ce motiv avem pe această planetă.

Nu cred că ne-am născut doar ca să muncim, nu?

Venim pe lume plini de iubire, entuziasm, curiozitate, energie, lumină pură şi pas cu pas ne pierdem acea puritate cu care ne-am născut.

Pe măsură ce creştem învătăm să mergem, să vorbim, să ne adaptăm societății în care trăim, să respectăm reguli și să ne comportăm frumos în societate. Încă de când suntem mici, fiecare ne învaţă câte ceva despre viaţă şi ne arată percepţia lui în care e bine şi în care nu e bine. Învăţăm încă de mici copii cum să supravieţuim pe această planetă. Învăţăm să coexistăm în grupuri, învăţăm să fim nişte oameni buni în societate.

Învăţăm ce e bine şi ce e rău.

Începem să luăm contact cu tot felul de situaţii.

Învăţam să ne bucurăm de micile victorii, doar că nu învăţăm să ne bucurăm suficient. Încet încet, tristeţea, dezamăgirea, furia, frustrarea, repulsia îşi fac loc în viaţa noastră.

Învăţăm să ne fie frică şi să ne simţim vinovaţi, pentru că e cea mai uşoară formă prin care noi copiii ascultăm de părinţi. Învăţăm să ne fie frică de necunoscut şi de ce nu putem controla.

La exterior, pare că emoţiile sunt trecătoare şi că sunt doar ceva neimportant.

Emoţiile sunt modul prin care noi percepem lumea. Emoţiile ne definesc personalitatea.

Încă de mici copiii învăţăm un set de emoţii pe care le vom rula toată viaţa. Ele rămân inclavate în noi de-a lungul timpului. În primii ani din viaţă, noi ne formăm tiparele pe care le vom rula toată viaţa, fără să fim măcar conştienţi de ele.

Un copil, din momentul naşterii până pe la vârsta de 6-7 ani, este ca un burete, absoarbe tot ce e în jur. În acea perioadă, ne formăm sinapsele neuronale, ce sunt precum drumurile prin pădure bine bătătorite.

Cu timpul, lucrurile se definesc şi activăm din ce în ce mai mult aceleaşi sinapse. Încetăm să mai visăm şi să mai fim creativi şi devenim prinşi într-un ciclu al vieţii.

Reacţionăm la stimuli diferiţi cu aceeaşi emoţie, chiar dacă pare că situaţiile sunt diferite. În fond, din toată paleta de emoţii de mică frecventă şi de înaltă frecventă, pe parcursul unei zile, noi simţim doar câteva emoţii. Cel mai comun, simţim furia, frustrarea, tristeţea, dezamăgirea, repulsia, care sunt emoţii de joasă frecvenţă.

În timp, organismul nostru devine dependent de compoziţia chimică a emoţiei pe care o simţim.

Emoţiile sunt energie. Fiecare gând creează o emoţie în corp. Iar corpul nostru o percepe, indiferent că noi suntem conştienţi de ea sau nu.

Am observat acum câţiva ani că evenimentele din viaţa mea se repetau. Suferinţele mele din viaţă erau aceleaşi, doar că apăreau în alte forme. În fond, ele erau la fel.

V-am povestit într-un articol precedent, care îl poţi găsi aici, că motivul pentru care am început să caut mai mult era pentru că sufeream destul de mult.

Într-adevar, acela a fost motivul care mi-a tras un semnal de alarmă, dar lucrul care mi-a dat cel mai mult de gândit era că evenimentele din viaţa mea parcă tot se repetau. Mă frustram pe aceleaşi lipsuri, eram tristă din aceleaşi motive, frustrările mele apăreau mereu pe întâmplări similare.

Initial când trăiam acea întâmplare, nu-mi dadeam seama de cât de mult se asemănau situaţiile. Binenţeles că în mintea mea, totul era nou, iar suferinţa era una validă şi importantă. Şi era, doar că nu aşa cum credeam eu.

Au fost mulţi ani până am putut să ies din mintea mea. Şi mai mulţi au trecut până când am înţeles de ce e important să ne ieşim din mintea noastră şi să nu ne mai identificăm cu ea.

Îmi amintesc şi acum prima observaţie pe care am făcut-o când mi-am observat viaţa.

„Sunt într-un carusel, şi am uitat să mă dau jos din el.„

M-am dat un pas în spate şi am început să mă observ. Am putut să văd cum emoţiile şi gândurile mele sunt de fapt aceleaşi. Ele doar ieşeau la suprafaţă în situaţii aparent diferite, dar în fond la fel. Cu cât le-am observat mai mult, mi-am dat seama că sunt parte din mine, doar că aceea nu sunt eu. Simteam undeva acolo că există ceva mai mult, că viaţa nu are cum să fie atât de anostă şi predictibilă.

Mă învârteam în cerc.

Într-un univers atât de bine format, cu un organism atât de complex şi de bine sincronizat, părea că mai sunt lucruri pe care eu nu le înţeleg.

Şi aşa a fost.

Aşa că am căutat noi informaţii cu care să înteleg mai mult. M-am uitat la lucrurile care se repetau în viaţa mea şi am căutat o perspectivă nouă cu care să le înteleg. Uimitor a fost că atunci când am început să caut, viaţa mi-a dat în cale fix ce am avut nevoie.

Probabil ai auzit expresia „viaţa îţi va da aceeaşi lecţie până când vei învăţa”.

Am înţeles atunci ce voia să zică de fapt.

Rulăm aceleaşi tipare mentale la infinit, aceleaşi modalităţi de a răspunde la întâmplările din exterior şi de aceea primim mereu aceleaşi situaţii în viaţă.

Le atragem prin felul nostru de a fi, prin energia pe care o emitem, prin ceea ce gândim şi trăim.

Nu, nu vinovăţia este soluţia.

Ci o atitudine fermă de a înţelege că eşti mai mult decât îţi dictează mintea ta să fii.

Poţi alege să trăieşti o viaţă conştientă sau să mergi prin viaţă ca un somnambul.

Modul în care simţim şi gândim ne creează realitatea mai mult decât credem. Vezi tu, noi suntem într-un schimb permanent de energie cu cei din jurul nostru. Când creem acelaşi tip de energie, aceleaşi întâmplări vor avea loc în viaţa noastră. Practic, prin felul cum gândim şi simtim, ne întreţinem mereu aceleaşi situaţii.

Ca să întelegi mai bine, imaginează-ţi că viaţa noastră e ca o padure, dar noi mergem mereu pe aceleaşi poteci. Mergând pe aceleaşi poteci, perspectiva va fi mereu aceeaşi, iar restul de pădure nu va fi niciodată explorată.

Viaţa noastră e previzibilă.

Cu siguranţă oamenii cei mai apropiaţi îţi ştiu deja toate reacţiile.

Mintea noastră e uşor de prezis. Dacă e un lucru care nu-i place minţii este noul şi necunoscutul.

Dar asta nu ne aduce nimic bun în viaţă, ci dimpotrivă. Ne ţine captivi, prizonieri într-o viaţă pe care nici nu am ales-o. Deşi poate părea că facem alegerea, când în fond subconştientul şi inconştientul tău preiau controlul mai mult decât crezi.

Ştiu că îţi doreşti mai mult, pentru că îţi aud strigătul de durere, de fiecare dată când îţi calci pe suflet.

Ne-am rătăcit pe drum. Am crescut şi am început să ne identificăm atât de mult cu ce credem că suntem şi ce ne-au zis alţii că suntem, că am uitat cine suntem cu adevărat. Am uitat că există o adevărată viaţă în interiorul nostru, în organismul nostru.

Poate că ar fi mai bine să visăm la noi. La ce ne-am dori să trăim şi să experimentăm. Cu toţii ştim să facem asta, e în noi, ne-am născut în felul asta. Dacă ai să te uiţi la un copil, ai să îţi aminteşti ce îţi spun. Poate că pe măsură ce am crescut, am îngropat adânc creativitatea noastră şi visele noastre, pentru că am crezut că nu e loc pentru ele aici pe pământ. Eu vin şi îţi zic că e loc, şi e o parte din tine, una frumoasă chiar.

Ai un potenţial nelimitat, doar că ai uitat de el. Dar el nu a uitat de tine, de aceea dacă ai citit până aici, cred că deja ai făcut un pas în plus pentru tine.