Cu toţii avem în noi o lumină, atât de îndepărtată că aproape nici nu o mai auzim. De multe ori, chiar am şi uitat de ea. Alteori, sunetul ei este atât de mic că pare că e la ani lumină distanţă. Cu toate astea, vocea interioară e încă acolo.
Poţi să uiţi de ea, poţi să nu o mai auzi cu anii, poţi chiar să spui că nu e adevărată, că ea tot nu te va părăsi. Face parte din noi, e o bucăţică din Dumnezeu la care avem cu toţii avem acces la ea. Problema e că ne îndepărtăm atât de mult de vocea noastră interioară, încât credem de multe ori că nici nu există. E ca şi cum am avea o linie directă cu Dumnezeu, dar toată atenţia noastră focusată în exterior o acoperă.
De când eram mică am putut să observ că dacă fac linişte în mintea mea, se aude ceva. Altceva decât eram obişnuită să aud.
O voce imparțială, mereu lângă mine când mă întorceam spre ea. De-a lungul anilor am uitat ea de multe ori, pentru că am fost mult prea ocupată să obțin tot felul de lucruri materiale sau oameni de care credeam că am nevoie. Cu toate acestea, am observat că ea nu mă părăsea niciodată. Vocea interioară era încă acolo. Evident că mi-am pus întrebări, cum poate ca ceva să mai existe în mine deşi eu m-am purtat cu ea în cea mai rea formă- am ignorat-o.
Am uitat de vocea mea interioară şi ea era încă acolo. Asta mi-a pus câteva semne de întrebare.
Cine este această voce care o simţeam? Şi cum de ştie mereu ce se va întâmpla?
Așa că am început să fiu cu timpul din ce în ce mai atentă la ea. Am observat că pe lângă că era mereu acolo, era mereu imparțială. Când o ascultam, mereu îmi mergea bine și era precum simțeam în interiorul meu. Bineînțeles că au fost momente când nu am ascultat-o, deși am auzit-o. Probabil ai trecut și tu prin asta, și ţi-ai zis măcar o dată „știam eu că nu e bine”. Pentru că ai auzit-o, vocea interioară e acolo. Uneori o auzim mai mult, alteori mai puțin.
Poate tu crezi că nu o ai, pentru că nu ai mai ascultat-o de mult. Deși pare greu de crezut, ea nu ar putea dispărea vreodată. Pentru că e o fărâmă din sufletul nostru, din partea noastră divină. Ea te iubește necondiționat, indiferent cât de mult o asculți sau nu. Ea știe că te vei întoarce spre ea, și în felul ăsta spre tine la un moment dat, când vei avea suficiente experiențe în viață ca să înțelegi.
Ce mai e de înţeles? poate te vei întreba.
Că e mai presus de noi în formă umană, e ceva din care facem cu toţii parte. E o parte din tine şi din mine, şi din noi toţi. Şi că este ca un compas care ne arată ce anume avem de trăit şi de vindecat. E o parte din sufletul tău, care te iubeşte necondiţionat.
Totuşi, aş vrea să fac o precizare importantă. Mintea noastră e foarte şireată şi de multe ori poate va vrea să ii ia locul, pentru că ştie ea mai bine.
Singura formă prin care îţi vei da seama că îţi auzi vocea interioară este pentru că o simţi.
Vocea interioară e ca o șoaptă, ca un murmur, în spatele zumzetului din mintea ta. Iar în momentul când te-ai conectat la ea, poţi să simţi acea linişte, acea pace interioară, acel sentiment de bine, de bucurie. Vocea interioară e, dacă vrei să zicem aşa, ca un înţelept. Ea e neutră, nu e nici rea, nici bună. Aş putea să o descriu poate ca o iubire pură, necondiţionată.
M-am simţit de multe ori pierdută, fără să ştiu unde să merg sau ce să aleg. Am fost de multe ori la pământ, dezamăgită, tristă, disperată că lucrurile nu erau cum îmi doream. Cu toate astea, era ceva în mine care mă facea să mă ridic şi să caut noi perspective.
La început, vocea mea interioară era foarte departe, de abia o auzeam. Nici nu eram sigură ce e.. cred că o consideram intuiția mea, dar nu prea știam când o ascult și când nu, pentru că nu aveam nici un indicator pe atunci.
Era ca şi cum aş fi prins un post la radio, știam că e unul bun, dar nu ştiam nici numele şi nici frecvenţa. Din când în când îl mai căutam şi îl găseam. Dar nu ştiam cum să ajung la el.
Ca un copil care a plecat în expediție, mi-am luat ghiozdanul în spate cu toţi monștrii şi zânele din adâncuri și am început să fiu mai atentă la mine. Am început să mă observ, să îmi observ mintea şi emoțiile din corp. Până pe atunci nu eram conectată la mine cea din interior, pentru că nici nu înțelegeam ce simt și nici nu puteam să fac diferența între mintea mea şi vocea interioară.
Eram ca un copil conducând o navă, care din când în când mai intra în câte o stâncă pentru că habar nu avea cum să o conducă.
Aşa am pornit eu în căutarea mea. Un copil care nu avea idee ce sunt alea emoţii şi nici o conexiune cu sinele meu interior. Tot ce știam era ce societatea m-a învățat, adică o grămadă de ” nu e bine aşa” cu frica la pachet, şi „dacă nu te comporți frumos şi disciplinat, nu te mai iubesc şi nu te mai accept”. Evident că învățătura de aici nu e să fim cu toţii nişte sălbatici şi să ne distrugem reciproc, ci dimpotrivă, conexiunea cu noi înşine care ne învăţă să ne iubim, să ne respectăm şi să ne oferim tot ce avem nevoie.
Îmi amintesc şi acum cât de mult am suferit pentru că, nu de puține ori mi s-a prăbușit lumea interioară. Am simţit cum o durere psihică este mai dureroasă decât orice durere fizică pe care o simţisem până atunci. Fiecare celulă din corpul meu durea şi plângea. Pentru că ceea ce îmi doream era pe departe ceea ce trăiam. Durerea şi suferinţa m-au învăţat atunci. Trăiam în aceleași tipare şi repetam aceleași experiențe şi nimic nu se schimba. Dimpotrivă, părea că devine din ce în ce mai rău.
Nu mă simţeam iubită, iar fericită nici pe departe. Iar de oferit iubire, nici pe atât nu ştiam. Cum ar putea un om cu toate depozitele goale să poată oferi ceva, chiar dacă ar vrea?
Cumva, ceva din interiorul meu mi-a zis că lucrurile se repetă şi că trebuie să găsesc o cale să ies din ele. Pe atunci, nu ştiam la ce se referă şi cum aş fi putut face asta, dar m-am ascultat şi viaţa mi-a oferit situaţiile şi informaţiile care să mă ajute să ies din cerc.
Când mă uit acum înapoi, pot vedea că ceea ce m-a scos din viaţa plină de nefericire şi repetitivă pe care o trăiam era vocea interioară, sinele meu. Am putut să simt că e ceva mai mult, că viaţa pe care o trăiesc nu ar trebui să implice atât de multă suferinţă. Era ca o fărâmă de lumină de abia auzită, pe care nici măcăr nu o puteam distinge de mintea mea.
Cumva, cred că m-a salvat. Acum ştiu că eu m-am salvat defapt, că prin tot acel întuneric am reuşit să văd lumina din mine. O fărămâ de lumină doar, dar care a fost suficientă să mă ridice din cele mai întunecate locuri ale mele.
Ţi-ai putea imagina ce s-ar întâmpla cu noi dacă am putea să ne accesăm toată lumina din interiorul nostru? Cred că nu mai ţine de mintea noastră, e ceva mai mult de atât, face parte din divinitate, o divinitate care se află în fiecare din noi.
